Alin Carpen

Un volum geometric din fier, ridicat pe doi piloni, din care se desprinde o formă triunghiulară: calul redus la esență. Din exterior, construcția pare solidă și închisă. Deschiderea din cap dezvăluie un interior de oglinzi, în care o formă întunecată se multiplică. Asemenea personajelor din „Așteptându-l pe Godot”, care așteaptă pe cineva care nu vine niciodată, lucrarea promite un sens și ascunde un gol: fragilitate, neliniște, moarte.

O coloană din fier din care materia iese în afară. De-a lungul muchiei, plăci triunghiulare se desprind din corp și se ridică una peste alta, ca dinții unei lame. Nimic nu este adăugat, totul este tăiat din aceeași masă. La fel lucrează timpul: taie din noi, lasă urmele la vedere și nu întoarce nimic din ce a luat.

O coloană din fier, străbătută pe toată înălțimea de o deschidere cu margini zimțate. Golul urcă prin materie ca o mușcătură continuă. Lucrarea vorbește despre timp ca forță care consumă: fiecare clipă trecută ia ceva ce nu mai poate fi întors. Timpul nu așteaptă și nu avertizează. Înghite secundă după secundă și, odată cu ele, ne înghite și pe noi.

O cutie de fier ridicată pe un cadru metalic, ca o vitrină a trecutului. Prin deschiderile circulare se văd fotografii-portret vechi, adunate laolaltă. Pentru artist, portretul unui om care nu mai trăiește devine mai mult decât o imagine: este dovada că acel om a existat, a privit lumea, a iubit, a sperat și a lăsat ceva în urmă. Lucrarea păstrează aceste urme mărunte împotriva uitării.